And, as I was saying: shoe photos :x
Tocmai am terminat o carte de 380 de pagini şi nu pentru că aş fi avut de citit pentru şcoală, nu, nu mă dau în vânt pentru lecturile suplimentare. Asta a fost pentru “sufletul” meu, cum zicea Maimutica.. Se numeşte “La mărimea 12 nu eşti grasă” şi , deşi tindeţi să credeţi că e o carte aiurea, ţin şi eu să vă anunţ că nu e aşa. Da. E un fel de roman poliţist, în care vreo două studente mor in centrul prezidenţial în care lucrează o tipă, fost pop-star pentru puştime.
Whatever. Nu despre asta discutăm azi. Ci de mai multe lucruri. Şi deşi îmi amintesc că am specificat la început, pe lânga mica mea prezentare, că atunci când vorbesc despre mai multe lucruri diferite în acelaşi post nu am inspiraţie sau sunt ţicnită sau ameţită, ei bine, azi nu. Azi sunt atât de revoltată pe faptul că stau în ultima bancă de lângă uşă (ceea ce unora le poate fugi gândul la ceva gen “hei, eşti nebună? să stai în ultima bancă, după 5 capete înalte, în cazul meu băieti, să dormi fără nicio jenă la ore?!!!”) că tipa din cartea mea n-a rămas cu tipul cu care trebuia să rămână, sau cel puţin nu se specifică dacă rămâne sau nu. Bine, am zis că nu vorbesc despre asta.
Deci, pentru început dezavantajele statului în ultima bancă de lâgnă uşă, în spatele băieţilor, unul mai înalt ca altul.
1. Trebuie să ţip tuturor să închidă uşa, sau să le fac observaţie că nu sunt singurii care stau în clasa aia şi că da, “chiar aşa, voi nu aveţi uşă la bordei?!” Cu vorba bună nu merge, am încercat. Şi-n timp ce eu mă strofoc să-mi găsesc cuvintele şi să-i privesc nemiloasă, se uită la mine ca la avioane paraşutate. Între timp, s-au prins că eu sunt aia isterică aici şi am observat că azi, la un moment dat, după ce mă pregăteam să-mi repet speach-ul, unul din colegi a ridicat mâna, în semn de “da, got it! pscyho!” şi închid uşa zgomotos, ba chiar cu piciorul. Brutelor !
Al doilea dezavantaj e că sunt unii care vor ca neoanele să fie deschise în timpul orelor şi o minoritate care le vrea închise. Iar eu, care sunt cea de lângă întrerupător, suport consecinţele de fiecare dată. Când mi se cere să închid lumina, întind mâna(am mâini lungi 
) şi toţi exclamă: “aah..ce bine ee..”şi e uită la mine recunoscători. De multe ori mi-am zis că sunt eroul naţional, cel care aprinde şi închide întreurpătorul. Azi l-am deschis totuşi, nu de alta, dar nu vedeam nici eu şi nici colegul din faţă şi toţi s-au uitat la mine de parca eu inventasem gripa porcină.
Cam ciudat. Iar, ca meniul să fie complet, am reuşit azi să dau peste o “drăguţă”, fostă colegă de grădiniţă, azi aflată în stadiul de vecină. N-o înghit deloc, tocmai pentru faptul că vrea să se dea importantă. Azi am intrat in capcana ei, m-am arătat deranjată de ce a zis. Dar verişorul meu mi-a zis că n-ar trebui să o bag în seamă, că nu e nimeni în ochii. Ba chiar a făcut-o “borcăneasă”. Am râs de m-am prăpădit. Dar nu asta era ideea mea ci aceea că verişorul meu e aşa cum mi-am închipuit dintotdeauna. Cel care mă prinde de nas şi care dansează braşoveanca cu mine şi care “face afaceri cu mine” la Metropoly.
Şi asta mi se pare great. Faptul că atunci când îţi doreşti asta cu adevărat , oamenii pot fi precum vrei. Totuşi, n-aş vrea să o schimb pe “borncaneasa ” din colpilaria mea indepartata si fericita. M-aş simţi vinovată.
Azi, pe trecerea de pietoni, a pus un tip o frână bruscă, după care a deschis geamul ca să-mi arate ochii lui sclipitori de albaştri. Şi tocmai când deschide gura, ca să-şi declare dragostea, să-mi spună că mă urmăreşte în fiecare dimineaţă când merg spre şcoală şi back spre casă (Aberez.)îmi zice :”"Don`şoară, tu nu ştii să te opreşti când trec maşinile pe stradă ??”
M-am oprit, acolo, în mijlocul trecerii şi o vedeam cu colţul ochiului pe colega cum mă priveşte panicată, gata să mă-ntrebe ” ce facem? ” M-am blocat şi eu, dar mi-am revenit în fire. “Ştiam că am dreptul să trec strada pe trecerea de pietoni. Puteţi să circulaţi ? ” i-am aruncat gesticulând.
S-a uitat la mine de parcă îi spusesm că nevasta îl înşeală. Dacă are nevastă. Dacă nu.who knows?! :>
Oricum, a părut bulversat şi şi-a mutat dubiţa vişinie de pe locul predestinat picioarelor mele. Urma să mullţumesc. Dar n-am făcut-o. Şi-n timp ce moşneguţii mă priveau ca pe eroina străzilor (pe lângă eroina neoanelor), am păşit pe continuarea zebrei (n-am să înţeleg niciodată de ce se numşeste “zebră”) That`s me , baby. There`s no sugar. Nothing sweet about me. Ei bine poate doar ochii. Şi buzele.
decembrie 8, 2009 Elena
Cât de dor îmi e de vară..cât îmi e dor de vacaţele muzicale la Piatra Neamţ..cât îmi e dor de dimineţile în care mă trezeam la ce oră vroiam..de trotuarele umede, după ploi..de minutele în care stăteam la adăpost, pe bancă, sau pe prag, cu pisica mienunându-mi în braţe..urmărind ploaia..de orele întregi în care săream prin bălţi cu cizmele de cauciuc mari, atât de mari că-mi săreau din picioare..de clipele când priveam cum “bea Curcubeul apă”..de momentele când îmi simţeam pielea mirosind a ploaie..când nu mi se părea ciudat să umblu doar într-o rochie şi într-o pereche de cizme de cauciuc..
Mi-e dor să stau şi să admir Lacul Bâtca Doamnei în imensitatea lui, în misterul şi-n liniştea pe care le ascunde..şi lebedele care plutesc..de dimineţile în care mă lăsam mângâiată de Soare, prin fereastra întredeschisă, iar în bucătărie mirosea a cafea..Mi-e dor de bluziţele subţiri îmbrăcate în grabă, acum ascunse bine în dulapul din cealaltă cameră..Mi-e dor de gustul roşiilor, de pepene, de căpşunile proaspete de care eram sătulă astă-vară..
Afară burniţează..nu ninge, dar burniţează şi-mi era frică să nu alunec pe trotuar..ciudat. Mi s-a asprit părul, în bătaia vântului şi nu ştiam cum să-mi îndes mâinile mai bine în palton..Din 5 în 5 secunde, scoteam mâna din buzunar pentru a-mi sufla nasul. E clar..iarna n-are de gând să plece..Şi e tocmai genul de iarnă pe care nu-l suport. Iarnă uscată şi geroasă..
Okei, mi s-au înmuiat picioarele de la cana de vin fiert, şi am din nou aceeaşi senzaţie plăcută că visez. Dar imediat privesc pe birou şi văd foile albe cu greşeli, pentru pregăătirea pentru olimpiadă..Sunt extenuată..şi-mi ard obbrajii şi m-aş culca..dar ştiu că mai am o cerinţă de rezolvat.. e vorba de voinţă..cum că voinţa poate fi, mai mult decât talentul, un motiv de mândrie..
Întradevăr, o persoană ambiţioasă are mai mult de câştigat decât cineva care are talent într-un anumit domeniu, în realizarea unor anumite lucruri dar care nu are curaj sau din lene, nu vrea să-şi pună în aplicare Harul cu care a fost înzestrat.
atât nu ajunge? sunt prea obosităă..
decembrie 3, 2009 Elena
S-au scris multe cărţi, texte despre FEMEIE. Despre numele ei în sine, despre atenţia, despre pasiunea concentrată cu care o femeie îşi tratează convieţuitorii, despre bunătatea şi totodată misterul unei femei adevărate.
Ei, eu n-am să vorbesc despre asta. Am să vorbesc despre cei care ne iubesc, despre cei ce pretind că o fac, despre cei pentru care meciurile de fotbal şi berea reprezintă un simbol al existenţei.
De ce vor femeile un bărbat? Dumnezeu a creat bărbatul, apoi i-a adus şi femeia alături. Dacă El a considerat esenţial faptul că bărbatul şi femeia trebuie să fie împreună, atunci cine sunt oamenii să conteste acest lucru?
Ce are un bărbat, ce anume ne atrage la un bărbat? S-au pus şi întrebările astea, sub forma aceasta, subtil sau direct. Am citit undeva, în urmă cu câteva minute un răspuns dat de o femeie pe care o îndrăgesc şi o stimez enorm în cadrul unui interviu la întrebarea “cum arată o zi perfectă în viaţa ta? “
“ Are ca ingredient princpial Soarele. Se amestecă cu o pară culeasă cu mâna ta din grădină după luni întregi de aşteptare , cu mâţe alergându- se prin curte şi un miros îmbietor venind dinspre bucătăria în care EL te cheamă la masă “(MM.)
M-am regăsit în răspunsul ei ; probabil că în viziunea mea aş putea descrie mii sau sute de zile perfecte pentru că toţi tânjim după zile perfecte , fără grji, dar aş putea spune că am gândit fraza aceea şi imediat apoi a ieşit din gura ei, iar editorul şi mai apoi, tipograful a notat-o frumuşel într-un colţ de hârtie.
Pentru că para e fructul meu preferat. Pentru că iubesc să-mi fie răsplătită munca, chiar poate doar cu un simplu “mulţumesc” sau cu un sărut pe obraz. Pentru că nu-mi imaginze viaţa fără pisici, fără zgârieturile de pe umăr, fără mâinile-mi mângâind o blăniţă moale şi strălucitoare. Pentru că-n visele mele nu lipseşte EL.
De ce iubim bărbaţii?
Pentru parfumul îmbătător pe care-l simţim atunci când intrăm în încăperea în care se află El., pentru liniştea şi agitaţia ce se ascunde totodată în sufletele noastre atunci când îl vedem sau simţim, chiar şi la 5 m distanţă. Pentru că sporesc producerea de “hormoni fericiţi”-cum îmi place mie să le spun, atunci când ne strâng de mână, când ne mângâie. Pentru senzaţia de “nor plutitor” pe care ne-o dăruiesc cu fiecare regăsire în ochii lor.
Pentru săruturile jucăuşe, pentru că le place să ne ciufulească şi pentru că nu le e jenă să ne-o arate. Pentru că ne tachinează, pentru că ne sprijină atunci când avem nevoie , pentru că ne cumpără trandafiri roşii, pentru că ştiu că nicio femeie nu dispreţuieşte trandafirii în ciuda faptului că au spini.
Pentru că ne iau în braţe şi ne învârt, pentru că ne duc în locuri minunate şi nu acceptă să fie răsplătiţi decât cu un sărut. Pentru că puterea lor , concentrată în mâinile mari, ne fac să ne simţim cele mai fine şi fragile fiinţe de pe Pământ.
Pentru că nu există lacrimi pe Pământ fără ei.
Pentru că nu există dragoste pe Pământ fără ei.
Pentru că nu există viaţă pe Pământ fără ei.
Am ştiut dintotdeauna că îmi lipsesc multe lucruri. Lucruri care ţin de mine, ca persoană. Lucruri care mi-ar împlini viaţa.
Şi aici nu intră lucrurile materiale, alea nu fac parte din lista mea de priorităţi. Ok, poate doar atunci când sunt “fentată”, aşa cum mi-a zis azi un foarte bun prieten.Aşa îl consider, poate că părerile nu se potrivesc. Şi dacă trebuie să vă traduc (eu am avut nevoie de traducere) fentată înseamnă ameţită, high, too much good-feelin caused by laughing., etc.
Revenind, simt că mi-a lipsit mereu voinţa. Sau poate nu mereu. Dar majoritatea timpului. Voinţa să mă ridic şi să-mi fac ordine în haine, în cărţi, în bijuterii, în gânduri.
Voinţa să deschid ochii şi să mă iubesc mai mult, să mă accept aşa cum sunt.
Voinţa să nu privesc în ochi oamenii care s-au născut şi îşi dedică întreaga viaţă pentru a mă face să mă simt neînsemnată.
Voinţa să spun NU atunci când trebuie şi să nu regret sau să mă îndoiesc de alegerea făcută atunci când spun DA.
Voinţa să mă controlez şi să nu-mi mai vină în cap, pe moment, dorinţa de a pocni pe cineva care mă scoate din sărite. Ok, glumesc. Asta nu se întâmplă foarte des.
Voinţa să bat cu pumnu-n masă şi să-mi fac gândurile şi organismul să m-asculte.
Mereu îmi şoptesc “Dacă ar fi cineva-ceva care să mă susţină, things would be different..”
Dar nu e aşa, aia e doar o scuză tâmpită pentru lenea şi comoditatea şi lipsa voinţei mele. Aş cumpăra un kg de voinţă. Sau poate 2. Sau un flacon.
Dar chestia e că nu găsesc la chişcul de pe colţ, spun că nu au în stoc; iar la supermarket, la produsele importate, e mereu gol coşul cu voinţă..I guess we all need it..more or less..
Nu ştiu cât e de ciudat ceea ce de azi va fi noul meu blog. Până acum , “casa” gândurilor mele a fost Blogger, mai exact aici. Cred că am să continui să scriu şi acolo, pentru că m-am ataşsat de un link..
Dar am să încerc să mă concetrez aici, pentru simplul fapt că m-am săturat de erorile Bloggerului. Sper să nu fiu dată în judecată..Primele două postări au fost publicate, cu gândul că aici nu citeşte şi nu iscăleşte nimeni..dar un blog normal ar trebui să aibă şi cititori şi autori. Autorul am să fiu eu, până când voi lăsa acest blog moştenire, martor al gândurilor mele de culoare mov închis ca cerul din fiecare dimineaţă..
Nu mă prezint acum, nu are rost. Cred că unii oameni ar fi mult mai mulţumiţi să cunoască doar o faţă a unui om. Şi aici, prin unii, mă refer, da, şi la mine..Ar trebui să râd, dar nu o fac pentru că întradevăr aşa e. Mi-am imaginat că un om e înzestrat doar cu calităţile pe care i le atribui eu, şi aşa a fost, asta până când am văzut şi celelalte calităţi, numite impropriu defecte; ar trebui să se numească necalităţi. Daca ar fi după mine , aş schimba gramatica limbii române şi aş planta-o prin intermediul unui cip în creierul degeneraţilor. La fel aş face şi cu bunele maniere. Aş implanta imaginaţia în gândurile oamenilor. Aş mărşălui pentru Antonescu fără să fiu păruită de cei de la PD-L care ziceau că mă plătesc să împart pliante cu Băsescu în ploaie cu 5 lei per h, dar nici măcar asta n-au făcut. Mi-aş permite să beau vin fiert la Cantina inexistentă a liceului, fără să fiu împuşcată de Obreja. Am zis că nu mă prezint, dar v-am vândut câteva gânduri din viitorul apropiat. Şi mă gândesc că am să o fac în continuare, dacă nu apăs mai repede click pe PUBLICARE ACTUALIZARE.
Oricum ar fi, oamenii ne dezămăgesc mereu, şi asta pentru că ne-o dorim noi. Azi e perfect, mâine la fel, ţii o dietă sănătoasă, dar când cazi în depresie, tot trebuie să dai buzna într-un supermarket şi să “agăţi” un baton de Snickers. That s the way it is
Aş putea să vă mai vând un pont despre mine, atunci când vorbesc despre mai multe lucruri în cadrul unei singure postări o fac pentru că ori sunt în depresie şi mă concentrez total aiurea ăn mai multe părţi, ori, nu am inspiraţie. Şi da, ar trebui să şterg cartea aia de praf care doarme pe noptieră de săptămâna trecută. Sau mai bine, ar trebui să mă culc. Da. Chiar dacă mâine nu mă duc la şcoală..
Look into my eyes ! 
Azi pot spune că visez..deşi nu am prea multe motive de bucurie.
Am doar..
Doar nişte tenişi verzi care mă poartă peste tot, care mă ajută să sar peste groapa mare de pământ de pe strada mea,care mă poartă spre “Magazinul galben” în căutarea unui deliciu.
Pentru că am o singură cască, căreia îi lipseşte chestia protectoare..dar care mă ajută să am curaj să ridic mâinile în aer, să cânt în prezenţa oamenilor care mă privesc ciudat în troleibuz (I have pleasant voice )
Pentru că părul meu e în toate culorile, de la maro spre negru..
Pentru că ştiu să visez, pentru că ador, mai degrabă, să viesez.
Pentru că ştiu să mă cuibăresc în plapuma roz şi să dorm liniştită până dimineaţa, fără să sforăi, fără săvorbesc prin somn, fără să strâng din dinţi şi să mă întind în tot patul (Ei bine, ultima parte e cam falsă..)
Pentru că le zâmbesc sau le arăt limba copiilor mici, în timp ce ei mă analizează ciudat din cap până în picioare.
Pentru că ştiu să zâmbesc, şi pentru că o fac prea des, poate..şi nu pe deplin, most of the time.
Pentru că sunt deprimată 24 h din 24, 29 de zile pe lună şi fericită pe deplin doar 12h din 24 singură zi pe lună.
Pentru că visez să alerg în ploaie, penru că de câte ori am ocazia, o fac:)
“Nu-ţi iei umbrela azi ?”
“Nup. “
Pentru că mă mândresc cu iubirea a măcar 3 oameni.
Pentru că sunt eu.
Pentru că azi am ridicat mâinile în aer şi i-am zâmbit vântului.
Ştii, iar am ajuns în starea aia în care nu-mi găsesc cuvintele, dar în capul meu e o învălmăşeală totală..Vreau să spun atât de multe doar într-o singură propoziţie, într-o singură frază, într-o singură postare..
